Vizită...

De Sfântul Ion, m-am dus în vizită la doamna Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica singurului ei fiu. Ionel era un băiețel de vreo opt ani, foarte drăguț. Nu voiam să merg cu mâna goală, așa că îi adusesem o minge mare de cauciuc, deosebit de elastică. Atenția mea a încântat-o pe mamă și, mai ales, pe copil, pe care l-am găsit îmbrăcat într-o uniformă de maior de cavalerie.

După saluturile obișnuite, am început să discutăm despre vreme, despre agricultură — domnul Popescu era mare agricultor — și despre criză. I-am atras atenția prietenei mele că în anul acela nu prea mai apărea la plimbare, la teatru ori la petreceri. Mi-a răspuns că o femeie se mai satură și de distracții, mai ales când are copii. Cât fusese Ionel mititel, mai mergea; acum, că se făcuse băiat mare, trebuia să se ocupe ea însăși de educația lui. Noi, bărbații, nu aveam idee cât timp îi lua unei mame asemenea preocupare.

În timp ce îmi expunea aceste principii, din încăperea vecină s-a auzit glasul răgușit al unei femei bătrâne: Ionel nu se astâmpăra. Mama l-a strigat, apoi mi-a spus încet că băiatul devenea tot mai poznaș și mai deștept. Vocea de dincolo insista însă. Copilul voia să răstoarne aparatul de făcut cafea. Era în pericol să se ardă, să verse spirtul, să ia foc!

Maria Popescu s-a ridicat în sfârșit. N-a apucat să iasă: în prag s-a prezentat micul maior, cu sabia scoasă și cu o atitudine cât se poate de războinică, oprindu-i trecerea. Ea l-a luat în brațe și l-a sărutat. Nu-i spusese să nu se apropie de aparat când se făcea cafeaua? Dacă lui i se întâmpla ceva, murea mama! Am întrebat pentru cine fusese comandată cafeaua. Pentru mine, desigur. Doamna m-a asigurat că nu era nicio supărare.

L-a mai sărutat o dată și a făcut gestul de a-l scuipa, după obiceiul menit să-l ferească de deochi, apoi l-a pus jos. Ionel și-a băgat sabia în teacă, a salutat militărește și s-a îndreptat spre jucăriile îngrămădite prin salon. A ales o trompetă și o tobă, și-a atârnat toba de gât și s-a urcat pe un cal de jucărie. Legănându-se în șa, bătea cu o mână și sufla în trompetă.

Gazda îmi spunea ceva; nu auzeam nimic. I-am răspuns, totuși, că nu credeam să mai țină mult gerul. Nici ea nu auzea. L-a rugat pe Ionel să treacă dincolo, fiindcă îi spărgea urechile musafirului. Profitând de o pauză, i-am explicat că un maior de cavalerie nu bate toba, iar la trompetă cântă militarii de rang inferior. Maiorul comandă și merge în fruntea soldaților, cu sabia scoasă.

Explicația a prins imediat. Ionel a coborât de pe cal, a azvârlit instrumentele și a început să comande înaintarea și să atace tot ce întâlnea. Bătrâna a intrat cu tava de dulceață și cafea. Pentru o clipă, maiorul a rămas nemișcat, surprins de apariția inamicului; apoi, cu un strigăt de asalt, s-a năpustit asupra ei. Femeia a cerut ajutor: risca să fie doborâtă cu tavă cu tot.

Mama i-a tăiat drumul atacatorului. A salvat-o pe bătrână, dar a primit o lovitură puternică în obraz, chiar sub ochiul drept. L-a mustrat: era să-i scoată ochiul! I-ar fi plăcut s-o omoare? Ca să-i treacă și să-l ierte, trebuia s-o sărute. Maiorul i-a sărit de gât, a sărutat-o, iar mamei i-a trecut.

După dulceață, mă pregăteam să beau cafeaua. Am întrebat dacă fumul de tutun o deranja. Nicidecum: la ei se fuma. Fuma soțul, iar «dumnealui» părea și el să aibă această plăcere. Mi l-a arătat râzând pe maior și mi-a descris cât era de caraghios cu țigara în gură, întocmai ca un om mare. I-am spus copilului că tutunul este o otravă. «Dar tu de ce fumezi?» m-a întrerupt el, lucrând cu lingurița în dulceață.

Mama l-a prevenit că, dacă mai mânca, avea să-l apuce iar stomacul. Ionel a ascultat după încă trei-patru lingurițe, apoi a luat vasul și a ieșit în hol, promițând să revină imediat. S-a întors cu el gol, l-a pus pe masă și s-a apropiat de mine. A luat o țigară din cutia mea, și-a pus-o în gură și a salutat militărește, asemenea unui soldat care cere foc unui civil.

Nu știam cum să procedez. Mama, râzând și făcându-mi semn din ochi, m-a îndemnat să-l servesc pe domnul maior. I-am întins țigara mea, iar el și-a aprins-o pe a lui. A început să se plimbe foarte serios prin salon, fumând, în timp ce mama repeta gestul împotriva deochiului și mă îndemna să-l fac și eu, ca să nu-i deochi copilul.

După ce și-a fumat țigara până la capăt, maiorul s-a repezit la mingea primită de la mine. O trântea de podea și o făcea să sară până la lampa din tavan, tulburând ornamentele de cristal. Mama îl ruga să se potolească: avea să spargă ceva, avea s-o supere, voia să moară mama? El se înverșuna însă împotriva mingii care-i scăpase și o izbea cu și mai mult necaz. Tocmai aduceam ceașca spre gură când mingea mi-a aruncat-o din mână. Cafeaua fierbinte s-a vărsat pe pantalonii mei de vizită.

Gazda l-a certat: îl supărase pe domnul, care altădată nu avea să-i mai aducă jucării. Întorcându-se apoi spre mine, mi-a spus cu multă bunătate că nu era nimic. Cafeaua nu păta; ieșea cu puțină apă caldă.

N-a apucat să termine. Deodată, chipul i s-a schimbat de groază și a țipat. M-am întors: Ionel era alb ca varul, cu ochii pierduți și fața schimonosită. Mama s-a repezit spre el, dar copilul a căzut înainte să facă ea un pas. Striga după ajutor, convinsă că moare. L-am ridicat, i-am desfăcut repede uniforma la gât și la piept și am cerut apă rece. L-am stropit bine, în timp ce ea își smulgea părul de disperare.

Când și-a mai revenit, i-am amintit avertismentul meu despre tutun: să nu mai fumeze altădată. Am lăsat-o pe Maria Popescu liniștită, cu scumpul ei maior în afara oricărei stări alarmante. Mi-am pus șoșonii, încălțămintea de protecție purtată peste pantofi, și paltonul și am ieșit. Abia ajuns acasă am înțeles de ce maiorul dispăruse pentru o clipă cu vasul de dulceață în hol: ca să mi-o toarne în șoșoni.