Română / C1
Iarna pe uliță
De ieri începuse să cadă câte un fulg, dar acum ninsoarea stătuse. Norii se mai risipiseră spre apus, deși deasupra satului continuau să se îngrămădească. Nu era soare, însă vremea se făcuse plăcută. Pe râu plutea aburul, vântul se liniștise, iar peste această acalmie venea de pe drum un vuiet năvalnic.
Erau copiii. Cu săniile lor numeroase, coborau de pe coastă țipând, se împingeau și săreau în hohote de râs. Prin zăpadă se rostogoleau, când de bunăvoie, când fără să fi vrut. Gurile lor se auzeau fără încetare, asemenea vrăbiilor care se gâlcevesc în gard înainte să vină ploaia. Cei mari ajunseseră de la ceartă aproape la încăierare. Cei mici, mânați de foame, se strângeau plângând pe la uși.
La un colț a apărut un copil atât de mărunt, încât pe cărare părea că nici nu este. Cu toate acestea, își lărgea pașii cât putea. Haina îi mătura pământul și abia o târa după el; era atât de încăpătoare, încât ar fi ajuns pentru cinci copii de dimensiunile lui. Vântul putea să bată cât poftea!
Băiețelul îndeplinea o însărcinare primită de la mama sa. Fusese trimis în sat și tocmai importanța misiunii îl făcea să se încrunte, să se avânte și să se creadă bărbat. A căzut în brânci, s-a ridicat și și-a împins spre ceafă căciula, în care părea să intre toată lâna unui miel. Căciula era mai zdravănă decât purtătorul ei.
Înainta cu greu prin zăpadă când a zărit ceata zgomotoasă. S-a oprit și a cercetat împrejurimile, căutând un ocol. Prea târziu: copiii îl observaseră și au năvălit spre el întrecându-se.
Au început să-i admire batjocoritor căciula, sub care, spuneau, ar fi încăput la adăpost șapte sate. Unii îl luau repede la vale; alții, în glumă, îi țineau partea. Toți contribuiau la aceeași învălmășeală.
O bătrână în cojoc rupt, strâns cu sfori, venea încet pe stradă. S-a oprit să vadă ce se petrece și s-a răstit la cei care îl necăjeau pe băiețel. L-a chemat să-i dea mâna, hotărâtă să-l scoată dintre ei.
Încercarea de a potoli zarva a făcut însă tocmai contrariul. Copiii au înconjurat-o și au pornit după ea, umplând ulicioara. Nu era chip să-i convingă cu vorba bună să-și vadă de drum. Săreau într-un picior, se învârteau și strigau tot mai tare.
Bătrâna a început să înjure și să lovească, rotind bățul pentru a-și face loc. De îndată ce obținea puțin spațiu, ceata îl ocupa din nou. Așa înaintau, cu bătrâna la mijloc, ca un căpitan al unei tabere zgomotoase.
Câinii se răscoleau din curți și săreau spre alai. Femeile apăreau la garduri, bătrânii ieșeau mirați din case. Ce era cu atâta gură pe drum? Nimic: copii ștrengari. Să-i văd ajunși oameni mari! Până atunci, după zgomot, ai fi crezut că trece o ceată de războinici.
English summary · includes the ending
After the snow stops, village children race downhill on sledges, shout, laugh and quarrel. A tiny boy appears in an enormous coat and hat. His mother has sent him on an errand, and he walks seriously, feeling like a grown man.
He spots the noisy group and tries to go around it, but the children have already seen him. They crowd around, making jokes about his huge hat. Some push him downhill while others pretend to defend him.
An old woman stops and offers her hand to lead him away. Instead of calming the children, her intervention draws her into their crowd. She scolds them and waves her stick to make room, but they keep returning.
The noisy procession moves along with the woman in its middle. Dogs jump towards them, women look over fences, and old men come outside. The street sounds like an army passing, although it is only a crowd of mischievous children.
Adapted for Lejrbål from the credited source.
Read the source