Prostia omenească

A fost odată, când o fi fost, că, dacă nu s-ar fi petrecut nimic, nici poveste n-am avea. Nu suntem chiar din vremea basmelor, ci cu vreo două-trei zile mai târziu, pe când se potcovea puricele cu o povară uriașă de fier la un picior și tot i se părea ușor.

Trăia pe atunci un om însurat, împreună cu soția, pruncul lor și soacra. Nevasta nu strălucea prin înțelepciune, iar maică-sa nu se lăsa cu mult mai prejos în această privință.

Într-o zi, bărbatul plecă de acasă cu treburi, cum face omul. Femeia îmbăie copilul, îl înfășă, îi dădu să mănânce și îl așeză în leagănul de lemn, lângă sobă, căci era iarnă. Îl legănă și îl îngriji până când adormi. Apoi rămase o vreme pe gânduri, uitându-se deasupra sobei. Dintr-odată izbucni în plâns.

— Vai de mine și de mine! Copilașul meu!

Mama ei, care torcea în dosul sobei, se sperie. Aruncă fusul și lăsă furca de tors prinsă la brâu, apoi sări să vadă ce se întâmplase.

— Ce ai, draga mamei? De ce plângi?

— O să-mi moară copilul!

— Când? Cum?

Femeia arătă drobul de sare așezat sus, pe marginea hornului. Dacă pisica s-ar fi cățărat acolo, l-ar fi putut împinge drept în capul pruncului. Atunci n-ar mai fi fost scăpare.

Bătrâna îi dădu dreptate pe loc. Sărmanul copil avea, pesemne, zilele numărate! Cu ochii ațintiți la sare și cu mâinile împreunate, de parcă le-ar fi fost legate, cele două începură să-l jelească. Casa răsuna de bocetele lor, deși copilul dormea și nenorocirea exista numai în închipuirea lor.

În toiul acestei tânguiri, tatăl intră pe ușă, flămând și istovit. Întrebă ce pățiseră. Femeile își veniră cât de cât în fire, își șterseră lacrimile și îi povestiră, cu mare durere, întâmplarea care nu avusese loc.

Bărbatul ascultă uimit. Văzuse mulți proști în viața lui, spuse, dar asemenea lor nu întâlnise. Avea să plece în lume. Dacă găsea oameni mai neghiobi decât ele, se întorcea; dacă nu, să nu-l mai aștepte. Oftă adânc și ieși fără să-și ia rămas-bun.

Porni supărat, fără să știe încotro îl duceau pașii. După o vreme, se opri în fața unei priveliști nemaivăzute. Un om ținea un coș gol cu gura către soare, apoi îl înșfăca și se repezea cu el într-un bordei, o locuință săpată pe jumătate în pământ. Ieșea iar, întindea din nou coșul spre lumină și o lua de la capăt.

Călătorul îl salută și îl întrebă cu ce se îndeletnicea.

— Mă căznesc de două-trei zile să aduc soarele ăsta în casă, ca să am lumină, și nu izbutesc nicicum.

— Grea treabă ți-ai mai ales! Ai vreun topor la îndemână?

Omul avea. Străinul îi arătă unde să facă o deschidere în perete și îl încredință că lumina avea să intre singură. Gazda ascultă, iar soarele pătrunse îndată în încăpere.

— Mare minune! Dacă nu te trimitea Dumnezeu pe aici, îmbătrâneam cărând soarele cu coșul!

Călătorul socoti că mai găsise un prost și își văzu de drum.

Ajunse apoi într-un sat și se opri la casa unui rotar. Meșterul făcuse un car și îl încheiase cu totul înăuntru. Acum se opintea să-l scoată, trăgând din răsputeri de partea din față. Numai că vehiculul era mai lat decât ușa. Neizbutind, omul se pregătea să taie stâlpii și să lărgească intrarea.

Străinul îl opri înainte să se apuce de stricat. De ce nu desfăcea carul, ca să ducă piesele afară una câte una și să-l monteze din nou în curte?

Rotarul îi mulțumi din suflet. Ce sfat bun! Și el era gata să dărâme o casă întreagă pentru un car. Călătorul adăugă încă un nume pe lista lui nevăzută și plecă mai departe.

La o altă gospodărie găsi un om cu o furcă în mână, încercând să arunce nuci din încăperea de la intrare în pod. Se trudea fără spor și înjura unealta.

— Ce necaz ai, om bun?

— Vreau să urc nucile astea, dar furca, bat-o vina, nu-i bună de nimic!

— Te ostenești degeaba. Poți s-o înjuri cât poftești; furca nu pricepe ocările. N-ai un coș?

Avea, firește. Atunci călătorul îl sfătui să pună nucile în el, să-l ia pe umăr și să le ducă astfel în pod. Furca își avea rostul la paie și la fân, nu la nuci. Omul făcu întocmai și isprăvi numaidecât. Străinul nu mai zăbovi: întâlnise încă un nepriceput și avea ce număra.

Mai încolo însă îl aștepta o întâmplare care le întrecea pe celelalte. Un gospodar se urcase pe acoperișul grajdului, unde pusese niște fân. De acolo trăgea cât putea de o funie legată de gâtul vacii. Animalul mugea îngrozitor, iar omul abia mai avea putere.

Călătorul își făcu cruce.

— Omule, ce vrei să faci?

— Nu vezi?

— Văd, dar nu înțeleg.

— Dobitocul ăsta moare de foame și nu vrea să vină după mine, sus, să mănânce fânul!

— Stai, creștine, că-ți sugrumi vaca! Ia fânul și aruncă-l jos.

Gospodarul se arătă îngrijorat: dacă s-ar fi risipit o parte? Străinul îl mustră să nu fie zgârcit la tărâțe și risipitor la făină. Ce folos să cruțe puțin fân, dacă își omora vaca?

De data aceasta omul pricepu, renunță la funie și coborî hrana. Vaca scăpă cu viață. Stăpânul recunoscu că fusese cât pe ce s-o sugrume de pomană și îi mulțumi pentru sfat.

Uimit de atâta prostie, călătorul își întoarse gândul spre casă. Pisica ar fi putut într-adevăr să dea drobul de sare jos. Dar să cari soarele cu coșul, să arunci nuci cu furca și să tragi vaca pe acoperiș ca să ajungă la fân? Asemenea isprăvi nici nu-i trecuseră prin minte.

Se întoarse, așadar, la ai lui și rămase să trăiască împreună cu ei, socotindu-i mai cu minte decât pe cei întâlniți în pribegie.

Și m-am suit pe-o șa și v-am spus povestea așa. M-am suit și pe-o roată și v-am spus-o toată. Iar când m-am suit pe-o căpșună, v-am spus, oameni buni, o mare minciună!