Prostia omenească

A fost odată un om însurat, care trăia împreună cu soția sa, cu copilul lor încă mic și cu soacra. Nevasta era destul de nechibzuită, iar mama ei nu se dovedea cu mult mai înțeleaptă.

Într-o zi, bărbatul a ieșit să-și vadă de treburi. Fiind iarnă, soția a așezat leagănul copilului lângă sobă. Îl spălase, îl înfășase și îl hrănise, iar acum îl legăna până să adoarmă. După ce s-a liniștit, femeia a rămas pe gânduri. Deodată, a început să plângă și să strige după ajutor.

Mama ei, care torcea în spatele sobei, a lăsat lucrul și a sărit speriată. Ce pățise fata? De ce striga așa?

— Copilașul meu o să moară!

— Cum? Când?

— Vezi bucata aceea mare de sare, deasupra sobei? Dacă se urcă pisica și o împinge, cade chiar în capul copilului și îl omoară!

Bătrâna a privit sarea și i-a dat dreptate. Bietul copil avea, probabil, zilele numărate. Cele două au început să plângă împreună, cu ochii la sare și cu mâinile strânse, de parcă nu le-ar fi putut mișca. Casa răsuna de vaietele lor pentru o nenorocire care nu se întâmplase.

Tocmai atunci a intrat tatăl copilului, obosit și flămând. A întrebat ce aveau, iar femeile, ștergându-și lacrimile, i-au explicat întreaga întâmplare închipuită. El le-a ascultat fără să-i vină să creadă.

— Mulți proști am văzut, dar ca voi încă nu! Plec în lume. Dacă găsesc oameni mai proști decât voi, mă întorc. Dacă nu, nu mă mai întorc.

A oftat și a ieșit fără rămas-bun. Mergea supărat, fără o țintă anume, când a observat un lucru nemaivăzut: un om ținea un coș gol cu gura spre soare, îl lua brusc și îl ducea într-o casă mică. Apoi ieșea și repeta mișcarea.

Călătorul l-a salutat și l-a întrebat ce făcea. Omul i-a răspuns că de două sau trei zile se străduia să care soarele în casă, ca să aibă lumină, dar nu reușea.

— Ai un topor?

— Am.

— Atunci fă o deschidere aici, în perete. Soarele o să intre singur.

Omul a urmat sfatul și încăperea s-a luminat. I s-a părut o adevărată minune. Dacă nu trecea străinul pe acolo, spunea el, ar fi îmbătrânit cărând razele în coș. Călătorul a mai numărat un prost și a pornit mai departe.

Într-un sat a ajuns la casa unui meșter de care. Acesta își construise carul înăuntru și îl asamblase în întregime. Acum trăgea din toate puterile, dar nu reușea să-l scoată: carul era mai lat decât ușa. Se pregătea să taie stâlpii ușii pentru a face loc.

Din fericire, călătorul l-a oprit la timp. I-a spus să desfacă vehiculul, să scoată bucățile una câte una și să le îmbine din nou afară. Meșterul i-a mulțumit cu căldură. Era gata să strice o casă bună din pricina carului!

La următoarea casă, altă priveliște l-a făcut să se oprească. Un om încerca să arunce nuci în pod cu o furcă. Deși muncea din greu, nu reușea decât să se înfurie pe unealtă.

— Ce te necăjește, om bun?

— Vreau să urc nucile astea, dar furca nu mă ajută deloc!

— Degeaba o înjuri. Furca n-are de unde să știe că ești supărat. Ai un coș?

Avea. Călătorul i-a explicat să pună nucile în el, să-l ridice pe umăr și să le ducă astfel în pod. Furca era potrivită pentru paie și fân. Omul a ascultat și a terminat treaba imediat.

Călătorul își vedea de drum, numărând încă un nepriceput, când a întâlnit o scenă și mai uimitoare. Un om urcase pe acoperișul grajdului, unde avea niște fân. De acolo trăgea de o funie prinsă în jurul gâtului vacii. Animalul mugea cumplit, iar stăpânul era aproape epuizat.

— Ce încerci să faci? l-a întrebat călătorul.

— Nu vezi? Vaca moare de foame, dar nu vrea să vină după mine, sus, la fân!

— O sugrumi! Ia fânul și aruncă-l jos!

Stăpânul s-a temut că astfel s-ar risipi o parte. Călătorul l-a mustrat: nu avea rost să păstreze câteva fire și să piardă animalul. Omul a renunțat la plan, iar vaca a scăpat cu viață. Recunoscător, a mărturisit că era cât pe ce s-o omoare fără niciun motiv.

Bărbatul s-a gândit atunci la cele lăsate acasă. Pisica ar fi putut, într-adevăr, să răstoarne sarea. Dar să aduci soarele cu un coș, să ridici nuci cu furca sau să tragi o vacă pe acoperiș? Asemenea lucruri nu-și putuse imagina.

S-a întors la familia sa și a rămas cu ea, socotind-o acum mai înțeleaptă decât pe oamenii întâlniți în călătorie.