Gândăcelul

Cum venise pe lume, nici gândăcelul nu-și putea da seama. Se trezise ca din somn și, totodată, avea impresia că exista de când pământul. Nu cunoscuse nici durere, nici bucurie, dar își muncise îndelung gândul cu întrebarea propriei apariții: de unde răsărise și al cui era?

Mic cât o boabă de linte, își mișca picioarele încă fragile și cerceta marginile frunzei care îl adăpostise. Într-o zi a simțit un impuls lăuntric: a părăsit umbra răcoroasă și a ieșit deodată în revărsarea de lumină. Strălucirea l-a oprit pe loc, ca și cum l-ar fi orbit.

Treptat și-a revenit și a îndrăznit să deschidă ochii. Tot mai larg, până a putut privi bine în sus. I se părea că devenise și mai mic sub cerul de o adâncime și de un albastru uimitoare. Ce minune că ochii lui minusculi, cât niște fire de praf, îl cuprindeau în întregime! Și cât întuneric, câtă umezeală lăsase în urmă, sub frunză! În mijlocul înălțimii albastre, un bulgăre de aur aprins își răspândea razele.

Gândăcelul a tresărit. Picioarele acelea care scânteiau erau chiar ale lui? Își vedea pentru întâia oară trupul și descoperea că era îmbrăcat în aur. Poate că el însuși era o fărâmă din lumina soarelui, desprinsă de acolo și rătăcită pe pământ. Drept confirmare, corpul lui arunca peste țărâna neagră o lumină dulce. De ce să se mai întrebe? Fără îndoială, de sus căzuse, iar acum trebuia să se întoarcă. Numai că depărtarea părea de neînvins.

Privind în sus, a zărit tulpina unui crin. Era atât de înalt, încât cupa florii părea deschisă chiar sub bulgărele de aur, gata să-i culeagă razele. Și-a alcătuit planul: să urce pe tulpină, să meargă fără oprire până în vârf, iar de acolo să ajungă la locul din care credea că se desprinsese. Printr-o săritură, poate; ori avea să găsească atunci altă cale.

S-a pornit. A trecut peste o pietricică, uriașă cât un munte pentru făptura lui, a coborât de partea cealaltă și s-a trezit la rădăcina crinului. S-a odihnit o clipă, apoi a început urcușul. Primele încercări l-au rostogolit de pe tulpina lucioasă în țărână. S-a ridicat atunci pe picioarele dinapoi și, fără să știe de ce, și-a făcut cruce cu cele dinainte, ca un bătrân. A încercat iar și a descoperit că se putea: ceea ce păruse neted era plin de adâncituri și ridicături, de văi și dealuri.

De sus se revărsa un miros minunat. Micul călător a urcat mult, tot mai mult. Când a privit în jos, l-a cuprins amețeala; când și-a ridicat din nou ochii, s-a cutremurat. Nu parcursese nici măcar un sfert dintr-un sfert al drumului! Puterile îi slăbiseră, dar nu voia să se lase. Puțin mai sus se contura o frunză lată, ca o mică terasă. Acolo avea să se odihnească.

A pornit iar și a înaintat cu greu până la locul ales. Când a ajuns în sfârșit, era atât de ud de sudoare, încât semăna cu o picătură de rouă. Între timp, bulgărele de aur trecuse de amiază.

Gândăcelul a privit din nou spre înălțime. Privea și nu-i venea să creadă: zile, săptămâni, luni avea încă de mers. Oricâtă hotărâre și putere purta în trupul acela mic, n-a putut să-și înăbușe un oftat: «Of, cât mai am de urcat, Doamne!»