Gândăcelul

Gândăcelul nu știa cum venise pe lume. Se trezise ca dintr-un somn și i se părea că existase dintotdeauna, de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Își frământa însă mintea cu aceeași întrebare: de unde apăruse și cui îi aparținea?

Mic cât o boabă de linte, își mișca picioarele fragile și se plimba pe la marginea frunzei care îl adăpostea. Într-o zi, un impuls l-a împins să părăsească umbra răcoroasă. A ieșit în plină lumină și a rămas nemișcat, orbit de strălucire.

Încet, și-a recăpătat curajul. A deschis ochii tot mai mult și a privit în sus. Parcă devenise și mai mic în fața cerului atât de adânc și de albastru. Ce minune: ochii lui, cât niște fire de praf, puteau cuprinde tot cerul! Ce întuneric și umezeală fuseseră sub frunză! În mijlocul înălțimii albastre, soarele ardea ca un bulgăre de aur.

S-a privit uimit. Picioarele lui străluceau, iar corpul, pe care îl vedea limpede pentru prima dată, părea îmbrăcat în aur. Nu era oare o fărâmă din lumina de sus, rătăcită pe pământ? Până și pe țărâna neagră răspândea o lumină blândă. Nu se mai îndoia: de acolo căzuse și acolo trebuia să se întoarcă. Numai că distanța era uriașă.

Chiar deasupra lui se ridica tulpina unui crin. Floarea părea să-și deschidă cupa sub soare, ca să-i adune razele. Planul a prins formă: să urce pe tulpină până în vârf și, de acolo, să ajungă la bulgărele de aur. Poate printr-o săritură; avea să vadă el.

S-a pus în mișcare. A trecut peste o pietricică, mare cât un munte pentru el, și a coborât la rădăcina crinului. După o scurtă odihnă, a început urcușul. De câteva ori s-a rostogolit de pe tulpina care părea lucioasă. A încercat totuși din nou și a descoperit că putea înainta: suprafața avea nenumărate adâncituri și ridicături, adevărate văi și dealuri.

De sus venea un miros minunat. Gândăcelul a mers și a tot mers. Uitându-se în jos, a amețit; privind în sus, s-a speriat de cât de puțin străbătuse. Puterile îi slăbeau, dar nu se lăsa. Puțin mai sus se vedea o frunză lată, potrivită pentru odihnă. A continuat cu greu până acolo.

Când s-a oprit, ud de sudoare ca o picătură de rouă, soarele trecuse de amiază. Gândăcelul a privit iar spre vârf și aproape că nu-i venea să creadă: mai avea de mers zile, săptămâni, luni. Oricât era de hotărât și de puternic, n-a putut să-și oprească un oftat: «Of, cât mai am de urcat, Doamne!»