Gândăcelul

Un gândăcel mic cât o boabă de linte se trezise pe lume fără să știe cum ajunsese acolo. Își mișca picioarele fragile și se plimba pe sub frunza care îl adăpostea. Se întreba mereu de unde venise și al cui era.

Într-o zi a ieșit din umbra răcoroasă, direct în lumină. Strălucirea era atât de puternică, încât a rămas pe loc. După un timp a prins curaj și și-a deschis ochii din ce în ce mai mult. Deasupra lui se întindea un cer adânc și albastru. În mijloc strălucea soarele, ca un bulgăre de aur.

Atunci și-a văzut pentru prima dată bine corpul. Și el strălucea, la fel ca picioarele! Nu cumva era o bucățică de lumină căzută din soare? Cu cât se privea, cu atât era mai sigur. De acolo venise și acolo trebuia să se întoarcă.

Dar cum să ajungă atât de sus? Chiar lângă el creștea un crin înalt. Floarea părea să-și deschidă cupa aproape de soare. Gândăcelul și-a făcut un plan: avea să urce până în vârf, iar de acolo să sară sau să găsească el o soluție.

A trecut peste o pietricică, pentru el mare cât un munte, și a ajuns la baza plantei. A început să urce, dar a căzut de câteva ori. Tulpina părea netedă. Încercând din nou, a descoperit pe ea multe locuri unde își putea sprijini picioarele.

A mers mult, atras și de mirosul frumos al florii. Când s-a uitat în jos, l-a apucat amețeala. Sus însă îl aștepta încă aproape tot drumul. Puterile îi slăbeau, dar continua.

A zărit o frunză lată și a hotărât să se odihnească acolo. Până să ajungă, a mai avut de urcat. Când s-a oprit în sfârșit, era ud de sudoare și părea o picătură de rouă. Soarele trecuse de mijlocul zilei.

Privind în sus, gândăcelul a înțeles că mai avea de mers zile, săptămâni, luni. Era hotărât și puternic pentru mărimea lui, dar n-a putut să nu ofteze: «Of, cât mai am de urcat!»