Câinele și cățelul

Samson, un câine mare de curte, cu un lătrat puternic, stătea într-o zi de vorbă cu un bou. Subiectul care îl preocupa era mândria animalelor ce se socoteau deasupra celorlalte.

— Cât de nesuferiți îmi sunt lupii, urșii, leii și alte câteva animale de felul lor! declara el. Toți își închipuie că au o valoare deosebită. Dacă se trag dintr-un neam însemnat, este doar o întâmplare. Poate că și eu sunt nobil, dar nu țin să fac paradă de asta.

De la originea lor, Samson trecea la exemplul oamenilor. Aceștia vorbeau adesea despre egalitatea din țările civilizate. Lumea era în schimbare, se rafina, în timp ce animalele nu reușeau să se desprindă de orgoliu.

În privința propriei purtări, câinele își prezenta modestia ca pe un lucru cunoscut de toată lumea:

— Oricine știe cât mă bucur când orice vietate, fie ea și cea mai neînsemnată, îmi spune de-a dreptul „câine”, nu „domnia voastră”.

Cățelul Samurache se afla mai la o parte, în postura unui simplu ascultător. Auzind că interlocutorii săi nu prețuiesc mândria și pretențiile deșarte, se apropie îndată, dornic să-și exprime simpatia.

— Gândirea voastră mi se pare minunată, frații mei, le spuse. Vă cinstesc sentimentele.

Răspunsul lui Samson veni plin de mânie:

— Noi, frații tăi? O să-ți dăm o bătaie pe care s-o ții minte! Tu știi cine suntem? Ți se pare că ai dreptul să ne vorbești așa, nerușinatule?

— Dar spuneați... încercă Samurache.

— Ce te privește pe tine? Te întreb eu ce spuneam? Vorbeam adevărat: nu iubesc mândria și îi urăsc pe lei. Vreau egalitate, dar nu pentru căței!

Ceea ce Samson lăudase în principiu devenea, deodată, o îndrăzneală de neiertat atunci când un cățel îl trata ca pe un egal. Renunțarea la formulele de respect, pe care o invocase cu atâta mulțumire, nu însemna că accepta să fie numit frate de cineva mai mic.

Fabula se încheie cu observația că această contradicție apare adesea și între oameni. Egalitatea este dorită numai în raport cu cei mari; în fața celor mici, pretenția de superioritate reapare numaidecât.